Baxul de dulciuri sau despre proiectiile pe care le facem

Patronul unui magazin de retail scrie urmatoarea scrisoare catre furnizorul sau: "Acum patru saptamani, am comandat un bax de dulciuri. Inca nu a sosit. Pe stoc nu mai am dulciuri absolut deloc si, din cauza neglijentei tale, pierd bani in fiecare zi. Dar cred ca  e timpul ca noi, vanzatorii mai mici, sa ne obisnuim cu faptul ca voi, astia puternici si cu bani, ne tratati ca pe niste nimicuri...si scrisoarea continua in aceeasi maniera cateva pagini bune.
PS: Intre timp, am gasit baxul."

 

Pare o gluma...insa, fiind sincera cu mine, m-am facut de multe ori ca am ratacit baxul doar ca sa-mi pun pe tapet rani vechi, nevindecate, in legatura cu care, oricat mi-as fi dorit sa-l fac pe interlocutor responsabil de ele, nu mai aveam ce sa fac decat sa le revendic.

De cate ori nu auzim, ca martori detasati sau participam, implicati cu sau fara voie, la astfel de marturii vii ale obiceiului atat de inradacinat, incat nu i se mai stie radacina, al psihicului nostru, de a ne minti pe noi insine.

Oare de ce nu vedem baxul din fata ochilor si-i invinuim pe ceilalti pentru absenta lui?Pentru ca e cel mai bun scenariu de etalare a locurilor pline de rani din noi insine. Si de proiectare in afara noastra, ca sa doara mai putin. Cat timp ne agatam de furie, putem evita durerea iar o parte din noi stie foarte bine asta. E  partea care gaseste vinovati in orice situatie.

Intr-adevar, poate n-am fi putut supravietui daca ne-am fi internalizat toate ranile emotionale pe care le-am suferit pana acum, de la pedeapsa cea mai crunta din copilarie pana la cearta de ieri cu seful. Si asa, blindati cu un justificat mecanism de protectie, ne-am decis sa mai aruncam si in exteriorul nostru cu namolul durerilor noastre celor mai profunde. Si a parut pentru o vreme ca functioneaza. Pentru moment, ni s-a usurat povara. Si tot pentru moment, am fost justificati sa credem ca cei mari ne umilesc pe noi, cei mici. Ca toata lumea e impotriva noastra. Ca nimanui nu-i pasa de noi si uite cata dreptate am, ca nici macar baxul de dulciuri nu a ajuns la timp. Pentru ca peste tot sunt numai nemernici. Ca noi suferim din cauza ca altii nu-si fac treaba. A fost cel mai usor mod de a nu fi obligati sa privim in sufletul nostru. Ne-am tinut mintea ocupata, cautand baxul si blamand pe toti cei responsabili, in mintea noastra, de intarzierea lui.

Si de ce mai facem asta? Pentru ca nu suntem suficient de sinceri cu noi insine pentru a recunoaste: da, desi imi doresc ca acel bax sa soseasca, nu este vorba despre el. Este vorba despre multele ocazii in care m-am simtit atat de mic si de neajutorat si privit de sus, incat mi-e greu sa cred ca cineva ma va lua in serios vreodata. Asa ca, de ce m-ai lua tu in serios, tocmai acum, cand depind de tine si am nevoie de un lucru pe care sa mi-l trimiti la timp. Asa ca voi continua sa ma simt mic si voi ramane in aceeasi poveste. Nimeni nu-mi poate demonstra ca nu e asa. Ai fi avut tu ocazia, trimitandu-mi comanda la timp. Dar iata ca teoria mea e confirmata. Nu pot sa fiu cine sunt si sa fac ce am de facut, din cauza altora... este atat de seducator acest discurs, incat uneori ne facem ca nu gasim baxul o viata intreaga.

"Gluma"noastra de la inceputul articolului se incheie cu un moment de sinceritate. Baxul de dulciuri este in fata ochilor nostri, marturie vie a faptului ca povestile din capul nostru si adevarul unei situatii sunt mult prea adesea realitati paralele. Stim ca doua paralele nu se intalnesc niciodata, insa putem sfida matematica.  Povestea si adevarul se pot contopi prin sinceritate fata de noi insine, prin constientizarea proiectiilor, prin asumarea propriilor rani si a durerii personale.

• < Anterior
• Următor >